Poate că nu eram eu chiar cel mai reticent copil din lume. Nici pe părinți sau bunici nu aș vrea să arunc vina, dar cine își amenință copiii cu „dacă nu ești cuminte te dau la țigani”, ar trebui să se gândească la impactul pe care îl creează.
Eram doar o fetiță blondă, curioasă, țintuită de temerile și reticențele bunicilor. Prima mea experiență într-o comunitate de țigani a fost după modelul „învingeți teama!”. Pe izlazul din fața curții bunicilor mei în fiecare an ajungea o tabără nomadă. Odată cu venirea lor, contactul meu cu lumea exterioară se încheia. Alor mei le era teamă ca fata lor blondă să nu se murdărească sau chiar să se îmbolnăvească. . „De unde să știi ce îi poate trece prin cap unui țigan?”, repeta bunică-mea încontiuu când mă plângeam că vreau și eu să mă joc cu copiii nou-veniți. Asta până într-o zi când mai cu teamă, mai cu reticență, am reușit să trec nevăzută de ochii vulturului care mă supraveghea și prima oprire a fost în mijlocul copiilor. Pirandele m-au tratat de parcă eram una din copilele lor. Mi-au împletit părul în cozi și m-au lăsat să mănânc mâncarea lor. Apoi am dormit în cortul Rozei, nevasta bulibașei Boboc. Am trecut însă peste ani și nu pot spune că această experiență nu m-a marcat.
După mai bine de zece ani, i-am găsit pe același izlaz. Acum cei bătrâni care știau să lucreze fierul și făceau cazane nu mai sunt, ori sunt prea în vârstă ca să mai poată merge în taberele de vară. Stau acasă și cresc porci și gâini ca să treacă iarna cu mai puține cheltuieli.
Pe izlazul din satul Bălteni, județul Vaslui, șapte corturi peticite și bătute de soare stau legate lângă o salcie. Într-o parte, copiii construiesc ziduri de nisip, iar în cealaltă, o femeie ale cărei fuste mângâie iarba uscată mestecă în ceaunul mare cât o zi de post, parcă gata să hrănească un pluton întreg. Comunitatea este, deci, și hrănită și apărată. Prelatele corturilor priponite în grabă sunt pătate și înnegrite de soare. Baterii vechi de mașină, bucăți de mămăligă, lemne arse, sticle goale și cămăși în carouri puse la uscat împodobesc zona. O oaie behăie bezmetic înspre un maldăr de coceni, semn că iarba care dă în cărămiziu nu îi dezvoltă un prea mare apetit.
Şatra lui Boboc, care a campat de două zile în Bălteni, e printre grupurile de ţigani din ţară care s-a modernizat. Și-au luat mașină şi cutreieră împrejurimile pentru a face bani pentru iarnă.
Romii din şatra lui sunt neam de căldărari, ani la rândul au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pe care le-au vândut în tot Vasluiul. Umblau prin târguri sau chiar din poartă în poartă. Se aşezau câteva săptămâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi şi nu plecau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică şi găleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pe cele făcute în anii trecuţi. Acum cumpără doar fier vechi pe care îl vând mai departe. Banii câştigaţi abia le ajung pentru cele ale gurii.
„Pe vremuri, drumul ăsta vuia de zdrăngănitul ciocanelor. Fiecare stătea în faţa cortului, cu câte un cazan la care bocănea. Acuma, noi mai mult umblăm după fiare vechi”, spune şeful şatrei.
Oalele şi cazanele nu se mai vând bine de ani buni. Meşteşugul nu l-au uitat, dar nu mai există piaţă pentru produsele care le ies din mâini.
„Cui să vindem? Nu mai vrea lumea oale şi tigăi, le ia de la piaţă”, spune Boboc. Ca să-i întărească vorbele, Mândra, o femeie iute de picior și de vorbă, mamă a cinci copii, trage din cort un cazan vechi de țuică. „Cazanul ăsta e făcut de mult, nu l-am vândut că n-am avut cui”, spune şeful şatrei. Acum îl cară după ei oriunde merg, o amintire a vremurilor demult apuse.
„Doar d-astea mai vindem”, spune Mândra şi arată spre un set de oale nou-nouţe, în ţiplă, cumpărate de la magazin.
Romii din șatra lui Boboc, strânşi acum în cerc în faţa corturilor, vorbesc în cor despre viaţa grea din şatră, despre problemele cu poliţia care îi goneşte de pe izlazuri sau râd de o ţigancă tânără care dă vina pentru viaţa ei grea pe „primarul” ţării, Traian Băsescu, toţi sunt de acord cu un lucru: nomazi mai sunt doar romii săraci, care nu și-au făcut afacere sau n-au plecat în Spania sau Italia. Toți spun că nomadul- cel mulţumit doar cu o căruţă, un cort şi cerul deasupra capului, nu mai e ce-a fost.
„Nu mai are treabă cu tradiţia, cu libertatea. Dacă am avea bani, am sta acasă”, trage linie discuţiei Mândra.
Pe Gogu, mâna dreaptă a lui Boboc, îl doare mai tare că nomazii nu mai vând cazane şi căldări când pleacă „pe teren”, ci colectează fier vechi. „Eu plec că n-am bani să trăiesc, iau de la patronul neşte bani, adun fier vechi, îl aduc aici, el îl vinde la Iași sau Vaslui. Ne rămâne nouă 30-40 de lei pe zi. Rar iau un milion pe zi”, explică Gogu traseul fierului vechi, noua îndeletnicire a foştilor căldărari.
Boboc și Mândra au cinci copii. După ce Găina, fiul cel mare s-a însurat, au hotărât să fie mai restrictivi. De asta, o vreme, tatăl le-a interzis celor mici să mai meargă la școală. Nu a putut să îi interzică și lui Melinte. El fugea de acasă și îl găseau la școală. Tot el, a moștenit talentul bunicului său și este pasionat de muzică. De trompetă în mod deosebit ,despre care spune ștrengar că nu o dă nici pe o mie de fete.
Fire ambițioasă, înalt cu părul negru tuns scurt, Melinte s-a înscris la cursuri de trompetă fără ca ai lui să știe ceva. Ușor, ușor, a învățat că nu te poți juca. A legat noi prietenii și spune că a reușit să vadă și ce vrea de la viață. „Cântatul la trompetă e pasiunea mea. De multe ori am fost dat la o parte și mulți mi-au zis că-s țigan. Poate că au dreptate, dar eu așa mă simt bine, distrându-i pe alții cu muzica mea.”
Își aduce și acum aminte de prima lui nuntă la care a cântat. „Nu aveam bani să mă îmbrac, așa că am luat un training de-a lu’ frate-meu și am cântat două ore pentru niște români nu prea stânși la pungă.”Nu se vede făcând altceva. Vede între trompetă și el o conexiune puternică și prin muzică reușește să guste și altceva decât suferință: bucurie!
De pe șesul vasluian am plecat cu greu. Oamenii împart cu tine ultima fărâmă de mămăligă și toate aventurile vieții. Te îmbracă cu cele mai bune haine pe care le au și nu se tem că le-ai da purici, ori că mintea ta ar fi atât de bolnavă încât să „le strici copiii”. Oaia zurlie care nu avea stare a ajuns până seara într-un proțap improvizat. Oamenii aceștia cu tenul măsliniu, dar cu sufletul mai strălucitor decât soarele își arată prețuirea față de toți cei care încercă să îi cunoască.
